La trânte cu boala
„O luptă-i viaţa, deci te luptă“
„Tatăl meu m-a respins încă de când m-am născut. A refuzat ideea că al patrulea copil este bolnav.“ La naştere, medicii nu i-au dat şanse de supravieţuire. Au diagnosticat-o cu o boală care nu îi garanta mai mult de trei luni de viaţă. Ioana Filofteia Furdui suferă de parapareză spastică cu imposibilitatea ortostatismului şi mersului independent. „După ce am stat 3 luni în incubator, având ca prieteni de companie doar acele de la acupunctură care îmi înveleau trupuşorul mic cu ace, lăsându-mi doar gâtul şi capul fără ace, diagnosticul s-a schimbat: parapareză spastică infantilă cu imposibilitatea ortostatismului şi mersului independent. De aici "La revedere, copilărie!". Plimbările care ar fi trebuit făcute prin parc s-au tranformat în saloane de spital şi internări peste internări. Însă recunosc că în ciuda acestor lucruri, profitam de fiecare moment liber în care îmi aminteam eu sau mama că de fapt sunt copil.“
La doar 22 de ani, Ioana este un copil maturizat mult înainte de vreme şi greu încercat de destin, care de multe ori nu a avut de ales şi s-a multumit să se hrănească zile la rând doar cu pâine şi apă. „Au fost şi perioade când n-am avut ce mânca. Nici vorbă să fi avut lânga mine sprijin atunci când am avut cea mai mare nevoie. Până când am întâlnit-o pe Mimi. M-am descurcat singură, am strâns din dinţi, am mers şi în patru labe când a fost nevoie“.
Îi place fotbalul şi speră că într-o bună zi va putea să tragă câteva şuturi la poartă. E stelistă înfocată şi nu pierde niciun meci. “Stă în pat şi se agită în ultimul hal. Dar mi-e cel mai dragă atunci când o aud că spune : «Ăla e şut ce ai dat tu? Stai să-ţi arăt eu cum se şutează»”, povesteşte Mimi printre râsete.
Viaţa bate filmul
S-a născut în Hunedoara. Ambiţioasă din fire, Ioana a depăşit problemele care pe mulţi i-ar fi făcut să renunţe. Recunoaşte ca a avut momente în care a simţit că nu mai poate. „Mulţi mă întreabă cum am putut depăşi atâtea probleme, de unde am avut forţa necesară. Chiar şi eu mă întreb uneori…” Mai are trei fraţi care au părăsit-o fără remuşcări. Şi-au luat familiile şi au plecat în străinătate, urmându-şi visurile şi lăsându-şi sora să se descurce singură. „Mai am 3 fraţi, cu care recunosc că până la maturitate nu am avut o relaţie prea strânsă. Iar atunci când am început să o avem, ei au plecat (toţi 3) în străinătate, fiecare cu familiile şi cu planurile lor de viitor. Nu am vrut sa fiu "povară" pentru nimeni aşa că nu am cerut nimic şi, fie vorba între noi, nici nu mi s-a propus mare lucru!“.
Momente frumoase, amintiri triste sau mici frânturi de imagini îi revin tinerei hunedorence în minte. „Nu am o relaţie prea strânsă cu Divinitatea, mai ales după toate câte mi s-au întâmplat. Cinci sau şase persoane apropiate au murit lângă mine.“ Mama, prima iubire adolescentină, nepoţelul de un an şi jumătate, o bună prietenă sunt doar câteva din persoanele dragi pe care „Dumnezeu le-a vrut la El“. A suferit patru operaţii simultan şi se deplasează în continuare cu dificultate. „La 12 ani am ajuns la Budimex unde am fost operată de către domnul doctor Alexandru Pesamosca. Îmi aduc aminte că m-a minţit că va efectua numai o operaţie. Mi-am revenit din anestezie, mi-am văzut ambele picioare bandajate şi mâinile legate şi am leşinat. Cât am stat în spital nu m-a scos din “prinţesă” şi “regină” numai ca să-l iert. Patru operaţii dintr-un foc, dar cu gândul că după acel chin voi putea să fac ce face toată lumea. Am strâns din dinţi sau uneori am urlat, dar am depăşit acel moment. Însă surpriză din nou: în ciuda acestor intervenţii chirurgicale, nu s-a schimbat mare lucru.“
Fană înfocată a Laurei Stoica, Ioana a fost afectată când a auzit vestea tragediei artistei. “De ce ia Dumnezeu exact ce iubesc eu mai mult?”. Nu s-a plâns, nu a cerşit compasiunea celor din jur şi a ştiut să treacă singură peste nedreptele provocări ale vieţii “Mai bine mor decât să o las singură”, spune Mimi, cu ochii înduioşati. “Scena” se termină cu un pupic şi o îmbrătişare îndelungată.
Îngerul păzitor: Mama
Anii de liceu, facultatea, dar şi simplele plimbări prin parcuri sau pe stradă i-au oferit priviri indiscrete, jigniri, umilinţe. “Cred că sunt singura persoană care a dat Bac-ul la Engleză de două ori. Am luat 10, iar când am ieşit am auzit comentarii cum că am luat de milă. Aşa că le-am invitat pe domnişoarele «binevoitoare» să intre încă o dată cu mine. Bineînţeles că am luat aceeaşi notă, iar ele cu un punct mai puţin: 6.” Cu toate acestea, a ţinut capul sus şi a ieşit învingătoare aproape mereu. În ciuda tuturor problemelor întâmpinate, şi-a menţinut optimismul şi buna dispoziţie. Tristeţea a năpădit-o, însă, când am atins punctul sensibil. Câteva lacrimi i s-au prelins pe faţă când a început să vorbească despre mama ei. „Tot ce fac, fac pentru mama. Tot ce am realizat până acum este doar în memoria ei. Îmi amintesc casa plină de oameni şi zarvă în ziua în care mama s-a stins din viaţă. M-am târât cu ultimele puteri, în patru labe, până la patul ei şi am ţinut-o de mână până în ultimul moment. Mi-a spus să fiu cuminte, că este mândră de mine, că mă iubeşte şi că începând din acea clipă, mă va veghea de undeva de sus. Mama a plecat în Ceruri, dar sunt sigură că e bine acolo unde este“, spune Ioana, stăpânindu-şi cu greu emoţiile.
Există oare Moş Crăciun ?
Zilnic aşteaptă să i se îndeplinească unicul vis: acela pe care Moş Crăciun i l-a promis cândva, în dimineaţa Naşterii Domnului, pe când avea doar 5 anişori: să se plimbe, să alerge şi să danseze ca toţi ceilalţi. „Ultimul Crăciun petrecut împreună cu mama este cea mai frumoasă amintire pe care am s-o păstrez în suflet toată viaţa. Parcă şi acum văd bradul imens din cameră! După ce mama ne-a spus mai multe poveşti de Crăciun, am adormit, nu înainte de a-mi pune dorinţa pe care şi-o pun toţi copiii în noaptea de Ajun. Dimineaţa am fost foarte dezamăgită când sub brad am găsit doar o păpuşă. Mama m-a văzut şi m-a întrebat de ce plâng, iar eu i-am răspuns: «I-am cerut Moşului să mă facă bine şi să pot merge singură. De ce nu s-a ţinut de cuvânt?» Atunci m-a luat în braţe şi m-a rugat să-i promit că în fiecare an, în seara de 24 spre 25 decembrie, o să-mi pun aceeaşi dorinţă pentru că, spunea ea, într-o zi se va întâlni cu Moşul şi-l va ruga să-mi îndeplinească visul. Cine ştie? Poate că mama nu l-a întâlnit încă pe Moş Crăciun!“, povesteşte, vizibil tulburată, tânăra.
Mai mult decât prietenie
Pe 30 decembrie 2007 i s-a întâmplat ceea ce ea numeşte “cel mai bun lucru din viaţa mea, ochii, mâinile, picioarele, mintea, tot”. A cunoscut-o virtual pe Mimi, cea care astăzi îi e mamă, soră, verişoară, dar cel mai important, prietena cea mai bună.
După primele discuţii, Ioana a reuşit să-i schimbe radical starea de spirit şi să-i ridice moralul celei care, mai târziu, avea să-i devină prietenă de nedespărţit şi ajutor de nădejde. “Vorbeam pe net, apoi am sunat-o. Era praf! (râde) Era demoralizată ! Nu am închis până nu am făcut-o să zâmbească“, îşi aminteşte Ioana.
Maria Elena Pascu (Mimi), sibianca de 33 de ani a fost prima persoană care în dimineaţa de 1 ianuarie a sunat-o să-i ureze «La Mulţi Ani». Încet, încet a făcut-o pe Ioana să se destăinuie, iar în martie i-a propus să se mute împreună în Sibiu. Ioana n-a mai stat pe gânduri, şi-a adunat cele câteva lucruri într-o geantă şi a fugit de acasă. „Aveam două ore la dispoziţie să fug, atât cât lipsea tata. La ora 14 :00 a ieşit el pe uşă, iar la 14 :05 a intrat Mimi.“
Doar prinvindu-le îţi dai seama ce înseamnă una pentru cealaltă. Mimi face orice e nevoie pentru «bebe», aşa cum o alintă pe Ioana. Nu simte oboseala dacă îi aduce un pahar cu apă sau o ajută să se deplaseze. „De la Ioana am învăţat multe. Pentru mine este un exemplu de maturitate şi curaj. Dacă nu ne era dat să ne întâlnim, demult aş fi cedat nervos. Mi-a devenit dragă! Erau zile când efectiv fugeam de la lucru pentru că ştiam că Ioana mă aşteaptă acasă. Ea este cea care a reuşit să-mi ofere transformarea de care aveam nevoie. M-a îmbărbătat în momente de criză şi m-a făcut să gândesc pozitiv“, recunoaşte Mimi.
Familia Mariei a acceptat-o fără probleme. „Mama e fericită şi spune că a câştigat un al şaptelea copil. Tata şi fraţii mei o consideră, de asemenea, membru al familiei“, îmi mărturiseşte Maria.
Iubire ca în poveşti
Ce poate fi mai frumos decât o poveste de dragoste adolescentină, fluturaşi în stomac şi plimbări de mână prin parc? „Eram pe clasa a şaptea când ne-am întâlnit. De la el am căpătat optimismul şi buna dispoziţie. Din păcate, trebuia să ne întâlnim pe ascuns.“ Din cauza problemelor pe care le are nu avea încredere şi l-a supus multor încercări. „Doi ani şi ceva cât am fost împreună am fost cea mai fericită. Clipele alături de Alin le voi păstra mereu în gând. De acolo de unde e ştiu că are grijă de mine şi stie cât l-am iubit.” Fericirea şi iubirea nu au fost pe o perioadă îndelungată deoarece s-a întâmplat inevitabilul. Mult prea devreme, ce-i drept! Alin a plecat în Ceruri, nu înainte de a-i mărturisi încă o dată iubirea! „Dimineaţa m-a dus la liceu, iar după câteva ore m-a sunat mama lui să merg de urgenţă la Spitalul Judeţean Deva. Alin avusese un accident şi era în comă profundă de gradul I. După două ore în care i-am rugat pe doctori să mă lase să-l văd, Alin şi-a revenit şi a cerut să fiu chemată. Au fost ultimele clipe împreună, dar şi în acestea el şi-a păstrat simţul umorului şi a încercat să mă facă să văd partea bună a lucrurilor, deşi nu ştiu care ar fi putut fi aceea“, povesteşte Ioana înlăcrimată.
„O luptă-i viaţa, deci te luptă“
„Tatăl meu m-a respins încă de când m-am născut. A refuzat ideea că al patrulea copil este bolnav.“ La naştere, medicii nu i-au dat şanse de supravieţuire. Au diagnosticat-o cu o boală care nu îi garanta mai mult de trei luni de viaţă. Ioana Filofteia Furdui suferă de parapareză spastică cu imposibilitatea ortostatismului şi mersului independent. „După ce am stat 3 luni în incubator, având ca prieteni de companie doar acele de la acupunctură care îmi înveleau trupuşorul mic cu ace, lăsându-mi doar gâtul şi capul fără ace, diagnosticul s-a schimbat: parapareză spastică infantilă cu imposibilitatea ortostatismului şi mersului independent. De aici "La revedere, copilărie!". Plimbările care ar fi trebuit făcute prin parc s-au tranformat în saloane de spital şi internări peste internări. Însă recunosc că în ciuda acestor lucruri, profitam de fiecare moment liber în care îmi aminteam eu sau mama că de fapt sunt copil.“
La doar 22 de ani, Ioana este un copil maturizat mult înainte de vreme şi greu încercat de destin, care de multe ori nu a avut de ales şi s-a multumit să se hrănească zile la rând doar cu pâine şi apă. „Au fost şi perioade când n-am avut ce mânca. Nici vorbă să fi avut lânga mine sprijin atunci când am avut cea mai mare nevoie. Până când am întâlnit-o pe Mimi. M-am descurcat singură, am strâns din dinţi, am mers şi în patru labe când a fost nevoie“.
Îi place fotbalul şi speră că într-o bună zi va putea să tragă câteva şuturi la poartă. E stelistă înfocată şi nu pierde niciun meci. “Stă în pat şi se agită în ultimul hal. Dar mi-e cel mai dragă atunci când o aud că spune : «Ăla e şut ce ai dat tu? Stai să-ţi arăt eu cum se şutează»”, povesteşte Mimi printre râsete.
Viaţa bate filmul
S-a născut în Hunedoara. Ambiţioasă din fire, Ioana a depăşit problemele care pe mulţi i-ar fi făcut să renunţe. Recunoaşte ca a avut momente în care a simţit că nu mai poate. „Mulţi mă întreabă cum am putut depăşi atâtea probleme, de unde am avut forţa necesară. Chiar şi eu mă întreb uneori…” Mai are trei fraţi care au părăsit-o fără remuşcări. Şi-au luat familiile şi au plecat în străinătate, urmându-şi visurile şi lăsându-şi sora să se descurce singură. „Mai am 3 fraţi, cu care recunosc că până la maturitate nu am avut o relaţie prea strânsă. Iar atunci când am început să o avem, ei au plecat (toţi 3) în străinătate, fiecare cu familiile şi cu planurile lor de viitor. Nu am vrut sa fiu "povară" pentru nimeni aşa că nu am cerut nimic şi, fie vorba între noi, nici nu mi s-a propus mare lucru!“.
Momente frumoase, amintiri triste sau mici frânturi de imagini îi revin tinerei hunedorence în minte. „Nu am o relaţie prea strânsă cu Divinitatea, mai ales după toate câte mi s-au întâmplat. Cinci sau şase persoane apropiate au murit lângă mine.“ Mama, prima iubire adolescentină, nepoţelul de un an şi jumătate, o bună prietenă sunt doar câteva din persoanele dragi pe care „Dumnezeu le-a vrut la El“. A suferit patru operaţii simultan şi se deplasează în continuare cu dificultate. „La 12 ani am ajuns la Budimex unde am fost operată de către domnul doctor Alexandru Pesamosca. Îmi aduc aminte că m-a minţit că va efectua numai o operaţie. Mi-am revenit din anestezie, mi-am văzut ambele picioare bandajate şi mâinile legate şi am leşinat. Cât am stat în spital nu m-a scos din “prinţesă” şi “regină” numai ca să-l iert. Patru operaţii dintr-un foc, dar cu gândul că după acel chin voi putea să fac ce face toată lumea. Am strâns din dinţi sau uneori am urlat, dar am depăşit acel moment. Însă surpriză din nou: în ciuda acestor intervenţii chirurgicale, nu s-a schimbat mare lucru.“
Fană înfocată a Laurei Stoica, Ioana a fost afectată când a auzit vestea tragediei artistei. “De ce ia Dumnezeu exact ce iubesc eu mai mult?”. Nu s-a plâns, nu a cerşit compasiunea celor din jur şi a ştiut să treacă singură peste nedreptele provocări ale vieţii “Mai bine mor decât să o las singură”, spune Mimi, cu ochii înduioşati. “Scena” se termină cu un pupic şi o îmbrătişare îndelungată.
Îngerul păzitor: Mama
Anii de liceu, facultatea, dar şi simplele plimbări prin parcuri sau pe stradă i-au oferit priviri indiscrete, jigniri, umilinţe. “Cred că sunt singura persoană care a dat Bac-ul la Engleză de două ori. Am luat 10, iar când am ieşit am auzit comentarii cum că am luat de milă. Aşa că le-am invitat pe domnişoarele «binevoitoare» să intre încă o dată cu mine. Bineînţeles că am luat aceeaşi notă, iar ele cu un punct mai puţin: 6.” Cu toate acestea, a ţinut capul sus şi a ieşit învingătoare aproape mereu. În ciuda tuturor problemelor întâmpinate, şi-a menţinut optimismul şi buna dispoziţie. Tristeţea a năpădit-o, însă, când am atins punctul sensibil. Câteva lacrimi i s-au prelins pe faţă când a început să vorbească despre mama ei. „Tot ce fac, fac pentru mama. Tot ce am realizat până acum este doar în memoria ei. Îmi amintesc casa plină de oameni şi zarvă în ziua în care mama s-a stins din viaţă. M-am târât cu ultimele puteri, în patru labe, până la patul ei şi am ţinut-o de mână până în ultimul moment. Mi-a spus să fiu cuminte, că este mândră de mine, că mă iubeşte şi că începând din acea clipă, mă va veghea de undeva de sus. Mama a plecat în Ceruri, dar sunt sigură că e bine acolo unde este“, spune Ioana, stăpânindu-şi cu greu emoţiile.
Există oare Moş Crăciun ?
Zilnic aşteaptă să i se îndeplinească unicul vis: acela pe care Moş Crăciun i l-a promis cândva, în dimineaţa Naşterii Domnului, pe când avea doar 5 anişori: să se plimbe, să alerge şi să danseze ca toţi ceilalţi. „Ultimul Crăciun petrecut împreună cu mama este cea mai frumoasă amintire pe care am s-o păstrez în suflet toată viaţa. Parcă şi acum văd bradul imens din cameră! După ce mama ne-a spus mai multe poveşti de Crăciun, am adormit, nu înainte de a-mi pune dorinţa pe care şi-o pun toţi copiii în noaptea de Ajun. Dimineaţa am fost foarte dezamăgită când sub brad am găsit doar o păpuşă. Mama m-a văzut şi m-a întrebat de ce plâng, iar eu i-am răspuns: «I-am cerut Moşului să mă facă bine şi să pot merge singură. De ce nu s-a ţinut de cuvânt?» Atunci m-a luat în braţe şi m-a rugat să-i promit că în fiecare an, în seara de 24 spre 25 decembrie, o să-mi pun aceeaşi dorinţă pentru că, spunea ea, într-o zi se va întâlni cu Moşul şi-l va ruga să-mi îndeplinească visul. Cine ştie? Poate că mama nu l-a întâlnit încă pe Moş Crăciun!“, povesteşte, vizibil tulburată, tânăra.
Mai mult decât prietenie
Pe 30 decembrie 2007 i s-a întâmplat ceea ce ea numeşte “cel mai bun lucru din viaţa mea, ochii, mâinile, picioarele, mintea, tot”. A cunoscut-o virtual pe Mimi, cea care astăzi îi e mamă, soră, verişoară, dar cel mai important, prietena cea mai bună.
După primele discuţii, Ioana a reuşit să-i schimbe radical starea de spirit şi să-i ridice moralul celei care, mai târziu, avea să-i devină prietenă de nedespărţit şi ajutor de nădejde. “Vorbeam pe net, apoi am sunat-o. Era praf! (râde) Era demoralizată ! Nu am închis până nu am făcut-o să zâmbească“, îşi aminteşte Ioana.
Maria Elena Pascu (Mimi), sibianca de 33 de ani a fost prima persoană care în dimineaţa de 1 ianuarie a sunat-o să-i ureze «La Mulţi Ani». Încet, încet a făcut-o pe Ioana să se destăinuie, iar în martie i-a propus să se mute împreună în Sibiu. Ioana n-a mai stat pe gânduri, şi-a adunat cele câteva lucruri într-o geantă şi a fugit de acasă. „Aveam două ore la dispoziţie să fug, atât cât lipsea tata. La ora 14 :00 a ieşit el pe uşă, iar la 14 :05 a intrat Mimi.“
Doar prinvindu-le îţi dai seama ce înseamnă una pentru cealaltă. Mimi face orice e nevoie pentru «bebe», aşa cum o alintă pe Ioana. Nu simte oboseala dacă îi aduce un pahar cu apă sau o ajută să se deplaseze. „De la Ioana am învăţat multe. Pentru mine este un exemplu de maturitate şi curaj. Dacă nu ne era dat să ne întâlnim, demult aş fi cedat nervos. Mi-a devenit dragă! Erau zile când efectiv fugeam de la lucru pentru că ştiam că Ioana mă aşteaptă acasă. Ea este cea care a reuşit să-mi ofere transformarea de care aveam nevoie. M-a îmbărbătat în momente de criză şi m-a făcut să gândesc pozitiv“, recunoaşte Mimi.
Familia Mariei a acceptat-o fără probleme. „Mama e fericită şi spune că a câştigat un al şaptelea copil. Tata şi fraţii mei o consideră, de asemenea, membru al familiei“, îmi mărturiseşte Maria.
Iubire ca în poveşti
Ce poate fi mai frumos decât o poveste de dragoste adolescentină, fluturaşi în stomac şi plimbări de mână prin parc? „Eram pe clasa a şaptea când ne-am întâlnit. De la el am căpătat optimismul şi buna dispoziţie. Din păcate, trebuia să ne întâlnim pe ascuns.“ Din cauza problemelor pe care le are nu avea încredere şi l-a supus multor încercări. „Doi ani şi ceva cât am fost împreună am fost cea mai fericită. Clipele alături de Alin le voi păstra mereu în gând. De acolo de unde e ştiu că are grijă de mine şi stie cât l-am iubit.” Fericirea şi iubirea nu au fost pe o perioadă îndelungată deoarece s-a întâmplat inevitabilul. Mult prea devreme, ce-i drept! Alin a plecat în Ceruri, nu înainte de a-i mărturisi încă o dată iubirea! „Dimineaţa m-a dus la liceu, iar după câteva ore m-a sunat mama lui să merg de urgenţă la Spitalul Judeţean Deva. Alin avusese un accident şi era în comă profundă de gradul I. După două ore în care i-am rugat pe doctori să mă lase să-l văd, Alin şi-a revenit şi a cerut să fiu chemată. Au fost ultimele clipe împreună, dar şi în acestea el şi-a păstrat simţul umorului şi a încercat să mă facă să văd partea bună a lucrurilor, deşi nu ştiu care ar fi putut fi aceea“, povesteşte Ioana înlăcrimată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu